Avem atitudini contradictorii si vag definite vizavi de corp. Oscilăm între o slabă conştientizare a funcţiilor lui şi o stare de supunere şi veneraţie vizavi de nevoile sale, ori le îmbinăm pe amândouă, fără a ne preocupa în mod deosebit coerenţa comportamentului. Ne îngrijim nevoile pe care le atribuim corpului şi construim o mare parte din viaţă în jurul acestora. Nivelul de trai este adesea într-o strânsă legătură cu satisfacerea nevoilor corporale. De ce asta nu ne aduce aduce fericire şi linişte interioară?
Satisfacţiile, bucuriile, mulţumirile obţinute şi derivate din nevoile atribuite corpului au două mari caracteristici pe care le cunoaştem probabil cu toţii: continuitatea, astfel că o nevoie o generează pe alta, şi în acest sens, întotdeauna va exista ceva mai bun de obţinut, şi promisiunea neîndeplinită: un obiectiv derivat din satisfacerea nevoilor şi dorinţelor corpului se dovedeşte a fi mereu o cutie de cadouri fără cadouri înăuntru. Şi ciclul căutărilor sterile este reluat cu o nouă infuzie de elan cu gust amărui.
Ne raportăm la noi adesea ca şi cum am fi două persoane: una este mintea, gândirea, raţiunea, alta este corpul, cu nevoile şi dorinţele lui haotice. De regulă, le considerăm distincte şi opuse şi prin urmare nu facilităm o comunicare între cele două personaje. Avem senzaţia că emoţiile, dorinţele, necesităţile corpului domină mintea raţională, care se trezeşte astfel lipsită de putere în faţa manifestărilor corporale copleşitoare. Oglindim această distincţie în însăşi împărţirea corpului: mintea locuieşte în zona capului, iar corpul şi nevoile sale bazale, de la gât în jos sau de la brâu în jos, dacă e să ne referim la funcţii corporale asociate în mod specific impulsurilor considerate bazale sau primitive. Deci, cu capul gândim, doar pentru că acolo şade creierul, cu inima şi viscerele simţim, pentru că le conştientizăm modificările parametrilor funcţionali.
Şi totuşi, creierul este tot corp, din punct de vedere al materiei, însă nu şi al funcţiei pe care o are, şi întreg corpul este coordonat de creier, atât în ceea ce simţim, cât şi în orice acţiune pe care o întreprindem.
Disocierea ori inversarea rolurilor este nebenefică pentru sănătate şi echilibru, induce confuzie si creează sentimentul că suntem conduşi de un corp cu forţe supranaturale.
Acest fapt are şi un mare avantaj. Ne putem elibera gândirea de responsabilitatea propriilor acţiuni şi de cunoaşterea acelor gânduri mai puţin plăcute, pe care le atribuim impulsurilor corporale.
Îi putem dicta corpului ce să simtă sau ce să facă şi apoi putem să trecem în uitare aceste gânduri, atribuindu-le corpului. În felul acesta conştiinţa poate rămâne relativ liniştită, în vreme ce doar corpul este cel care „gândeşte” greşit.
Emoţiile se simt în corp, dar nu sunt generate acolo. Corpul nu face altceva decât să răspundă gândurilor pe care le derulăm la nivel mental. În mod paradoxal, când avem de-a face cu o emoţie negativă, căutăm să o rezolvăm în corp, acţionând asupra efectului, şi nu asupra gândului generator. Astfel, acordăm atenţie asupra a ceea ce se vede, şi anume corpul, şi ignorăm cauza, singura asupra căreia putem acţiona de fapt.
Corpul nu funcţionează autonom de minte, ci o reflectă. Ceea ce simţim în corp este rezultatul felului în care ne gândim pe noi, pe cei din jur, relaţiile pe care le avem cu aceştia şi cu mediul înconjurător. Suntem mult mai predispuşi în a fi atenţi la corpul nostru şi la al celorlalţi, decât la gândurile pe care le gândim, le comunicăm sau ne sunt comunicate.
Orice emoţie resimţită de corp este rezultatul unui gând, orice disfuncţie corporală reflectă un dezechilibru al gândirii, orice comportament este rezultatul unui raţionament efectuat de minte. Sensul nu este niciodată invers.
Eliberarea gândirii presupune un efort activ de cunoaştere şi atenţie orientată spre ceea ce se întâmplă în plan mental. Poate fi resimţit ca fiind dificil ori chiar imposibil de făcut, deşi dificultatea este tot o decizie a minţii şi nu un mister al corpului.
În acest sens, corpul poate furniza indicii sincere asupra a ceea ce gândim la un moment dat, dar nu vrem să ştim. Avem cu toţii particularităţi de ordin somatic, care pot deveni uneori boli şi chiar devin, când gândirea face pauză şi se retrage.
Cunoaşterea şi recunoaşterea tipului de comunicare între gândire şi corp, precum şi a rolurilor pe care le îndeplinesc, este un pas necesar în scopul restabilirii unui autocontrol normal, sănătos, fluid, flexibil şi adaptativ exprimat pe toate planurile de existenţă, un autocontrol care permite orcărui gând să se desfăşoare, însă decide în cunoştinţă de cauză pe care să îl păstreze şi să-l trimită corpului spre exprimare şi comunicare.
