T: Cum te simţi?

A: Nu simt nimic, mai bine zis nu pot să exprim nimic. Deşi ştiu şi simt că sunt atât de multe dedesubt. Multă durere acută, veche. Multe lacrimi. Mi-e atât de teamă că… nimeni nu mă iubeşte, că sunt total singură şi…. nimănui nu-i pasă de mine…

T: Nu te-a iubit nimeni niciodată? Nu ţi-a arătat nimeni că-i pasă de tine?

A: Ba da. Dar nu mi s-a părut că merit, că e ceva normal. Mai degrabă ceva trecător, aşa că nu are sens să o iau prea în serios…

T: S-a întâmplat asta vreodată?

A: Nu. Cred că eu m-am retras de fiecare dată, din teama de a nu simţi dezamăgirea respingerii sau a refuzului. Nu am căutat niciodată să primesc atenţie, iubire, înţelegere aşa cum am nevoie de ele. Mi-am ţinut mereu cuvintele în mine şi am suferit că nu primesc aşa cum am nevoie. Apoi m-am răcit şi mi-am spus că nici nu e important…

T: Tu cum ai reacţiona dacă cineva ţi-ar spune explicit ce are nevoie de la tine?

A: Aş fi mai mult decât bucuroasă să mă ghideze înspre propria sa fericire. Eu nu ştiu acel drum, care este doar al său însuşi.

T: Cu partenerul tău ai făcut asta? Adică i-ai cerut ce ai nevoie?

A: Un pic, la început.

T: Şi ce s-a întâmplat?

A: A ascultat, a încercat să ţină cont… Probabil în acord cu ceea ce era dispus să ofere.

T: Şi tu ce ai făcut?

A: Am căutat să mă adaptez… Însă cred că m-am întristat, m-am detaşat şi nu am mai cerut nimic. M-am închis în mine. M-am comportat ca şi cum totul ar fi fost ok, dar mă minţeam singură. Am început să dezvolt ostilitate şi frică.

T: Ai conştientizat că asta se întâmplă?

A: Da, dar am perseverat. În loc să-i spun ce se întâmplă cu mine… Mi-a fost teamă să mai încerc. Ştiam răspunsul. S-a produs o ruptură în mine, pe care la un moment dat nu am mai putut-o controla…

T: Şi apoi?

A: Nimic, nemişcarea s-a transferat şi în exterior. Nu am mai simţit nimic nici dinspre mine, nici dinspre el, dinspre nimeni. Nu mai simt emoţiile, nici pe ale mele, nici pe ale altcuiva.

T: Un mecanism de apărare… Cum îl resimţi?

A: Ciudat, amestecat. Ştiu că sub gheaţă e multă viaţă, dar mi-e atât de teamă de ea încât îngheţ şi mai mult… Deşi nu asta vreau.

T: Dar ce anume?

A: Să fac faţă la ce este dedesubt… Dar nu ştiu dacă pot.

T: Singură, probabil că ar fi mult prea copleşitor.

A: Singură…cum altfel?

T: Ai uitat? Tu vrei sau crezi că trebuie să treci de una singură prin asta.

A: Nu vreau să deranjez pe nimeni cu problemele mele.

T: Îţi dai seama că tu îi respingi pe cei din jur?

A: Le fac un bine, crede-mă. De ce ar vrea cineva să fie părtaş la suferinţa mea, la nebunia mea?

T: Cum te-ai simţi dacă cineva foarte drag ţie ţi-ar spune: „Uite, am nişte probleme. Nu vreau să te deranjez cu ele, aşa că o perioadă o să dispar până le rezolv. Ne vedem după, dacă e să fie.”

A: M-aş simţi respinsă şi subapreciată. Ca şi cum nu aş fi capabilă să ofer o vorbă bună, un sprijin. Ca şi cum sunt acolo just for fun.

T: Exact. Problemele tale, perioadele tale grele nu sunt doar ale tale, sunt şi ale celor dragi din jurul tău. De ce stabileşti tu în numele lor când să fie prezenţi şi când nu?

A: Dar nu m-ar respinge dacă le-aş cere ajutorul?

T: Nu, de aceea se numesc cei dragi din jurul tău. O relaţie de prietenie, de iubire, încorporează şi vulnerabilităţile celor implicaţi, le protejează, le alină, le vindecă.

A: Nu cred că am trăit asta vreodată. Sau nu ştiu, nu mai ştiu…

T: Ori poate te-ai retras înainte de a încerca să ceri, înainte de a risca să primeşti ceea ce ceri.

A: De unde îmi vine asta? Aşa mă stiu dintotdeauna.

T: De demult, de când nu ştiai ce nevoi şi dorinţe aveai şi prin natura vârstei ţi-au fost stabilite de membrii familiei, aşa cum au considerat de cuviinţă. Acum lucrurile s-au schimbat. Ai capacitatea de a stabili tu pentru tine ce nevoi şi dorinţe ai, la fel cum ai dreptul şi responsabilitatea faţă de tine să le ceri de la cei care ţin la tine şi vor să-ţi fie alături.

A: Am senzaţia că ar cădea cerul pe mine dacă aş face asta…

T: Din nou, o temere veche de copil al cărui bine depinde integral de disponibilitatea adulţilor.

A: Aşa mă simt…

T: Dar nu eşti aşa, sau nu mai eşti doar aşa acum. Dispui în prezent de puterea de a-ţi acorda permisiunea de a avei propriile tale nevoi, stabilite de tine şi nu de alţii. Nu mai eşti un copil care trebuie să se supună şi adapteze. Ai multe de oferit şi de cerut. Nu e nimic nefiresc în a fi viu şi diferit de celălalt în ceea ce priveşte ce îţi face bine şi ce nu. Redă viaţa relaţiilor din existenţa ta. Dacă le îngheţi din când în când, nu le protejezi, dimpotrivă. Le răpeşti funcţia esenţială, aceea de a-ţi aduce învăţare, creştere, iubire.

A: Dar nu voi rămâne singură?

T: Mai singură decât te însingurezi tu? Nu. Când întinzi mâna spre celălalt, singurătatea dispare. Există o altă mână, cu propriile sale emoţii, care aşteaptă să te cuprindă. Doar întinde-o pe a ta şi gheaţa se va topi la atingerea caldă a degetelor…