Când viața cuiva se oprește ca urmare a sinuciderii, tăcerea grea și apăsătoare ce acoperă sentimentele copleșitoare, contradictorii ale familiei și anturajului, complică, prelungește sau chiar îngreunează procesul de traversare a doliului.
Conotațiile socio-culturale, în special cele religioase, pe de o parte și trăirile de autoculpabilizare și furie, pe de altă parte, se adună și interacționează conflictual în supraviețuitorii suicidarului, generând un amalgam de idei și emoții greu de gestionat, care devine adesea un eveniment marcant pentru felul în care existența va fi înțeleasă și trăită mai departe.
Vestea că un cunoscut s-a sinucis ne determină să căutăm febril să înțelegem cum și de ce a recurs la suicid. Găsim răspunsuri în tulburări psihice (depresie, tulburări de personalitate, dependențe, psihoze etc.), în circumstanțe de viață (o perioadă nefavorabilă, o boală grea, o despărțire sau alt gen de pierdere) sau adesea nu le găsim și trebuie să căutăm mai degrabă o cale de a trăi cu acest mod de a muri ales de persoana însăși.
Pierderea cuiva drag în acest fel ne aruncă într-un hău de durere din care străbate propria voce care ne urlă în urechi că nu am facut ce trebuia pentru a-i păstra dorința de a trăi. Că nu am ascultat destul, că nu am acordat mai multă atenție, că am dat crezare asigurărilor palide că e mai bine, că… urletul se sfârșește într-o neputință mută. Că nu am fost suficient pentru a opri gestul.
Nu vom găsi răspunsul care va aduce înțelegere și odată cu el, alinarea durerii. Nu vom găsi o tipologie, un diagnostic, o metodă generală de prevenție. Nu vom ști care a fost gândul decisiv, emoția ultim trăită, cuvintele de rămas bun față de această lume. Nu vom liniști gandul chinuitor că ne poate scăpă nouă înșine de sub control.
Însă, în încercarea de a accepta fațetele reale ale suicidului, ne vom reconecta unii cu ceilalți și vom ne vom reaminti compasiunea. Curajul de a privi în adâncurile minții pe care celălalt se străduiește să le ascundă, acolo de unde se hrănesc monștrii izolării și separării de căldura celorlalți. Tenacitatea de a cultiva viața, de a-i proteja vulnerabilitatea, de a-i înteți lumina. Recunoștința față de darul fiecărei zile, acela de a fi și azi tovarăși de drum într-o călătorie al cărei capăt nu-l putem ști. Înțelegerea faptului că între început și final există clipe eterne a căror trăire conștientă și conectată la viu așează fiecare viață în mâinile primitoare ale divinului.
