Când răul se instalează în suflet. Despre structura răului interior și manifestarea lui distructivă
Există momente în terapie în care simți că nu mai lucrezi pentru bine, ci în prezența unui rău nemișcat, care consumă și se hrănește, devenind tot mai mare, din însăși resursele mobilizate pentru a-l vindeca. Nu pentru că omul din fața ta nu suferă, ci pentru că suferința lui nu mai conține lupta, ci repetiția. Într-un astfel de moment, am început să mă întreb ce înseamnă, cu adevărat, răul interior. Cum se formează? Cum se instalează? Cum ajunge să devină un mod de a trăi?
Folosind reflecțiile unor autori importanți din psihologie – Erich Fromm, M. Scott Peck, Carl Jung, Alice Miller, Philip Zimbardo, Viktor Frankl și Hannah Arendt, am extras o structură în patru straturi a răului interior, ca proces psihologic activ, nu doar ca etichetă morală.
- Originea: rana refuzată sau umbra negată (Carl Jung & Alice Miller)
Răul interior nu pornește din intenție rea, ci dintr-o durere profundă, nespusă, reprimată. Alice Miller vorbește despre trauma copilului, despre cum rușinea, respingerea sau umilința internalizate devin un strat de apărare în fața lumii. Carl Jung evidenția cu mult înainte că ceea ce este reprimat – umbra – nu dispare, ci va lucra din inconștient.
Atunci când copilul învață că adevărul său nu e tolerabil, el învață să mintă. Nu ca să rănească, ci ca să supraviețuiască. Iar dacă acest mecanism persistă, în adult se dezvoltă o structură de evitare care devine fundație pentru manifestări compulsive.
- Consolidarea: minciuna ca mecanism de protecție identitară (M. Scott Peck)
Scott Peck definește răul ca fiind refuzul activ de a confrunta adevărul despre sine, menținut printr-o structură de minciună existențială. Această minciună nu este accidentală, ea devine un scut împotriva rușinii.
Persoana își construiește un sine acceptabil social, menținând în același timp comportamente care o auto-sabotează. Nu caută să se vindece, ci să nu se confrunte. Caută alianțe afective care să-i confirme imaginea falsă, evitând cu precizie locul unde doare.
În terapie, aceste persoane adesea controlează procesul. Spun doar cât pot tolera din rușinea lor. Dezvăluirea vine nu ca semn al deschiderii, ci ca o eliberare narcisică, bine calculată.
- Automatizarea: alegerea repetitivă care atrofiază conștiința morală (Erich Fromm)
Erich Fromm explică în ”Sufletul omului…” cum răul devine realitate psihologică atunci când este ales în mod repetat, în cunoștință de cauză. Alegerea răului produce, în timp, atrofia conștiinței morale. Nu mai există conflict, nici rușine, ci un mecanism care se autoîntreține.
Omul nu mai întreabă: „Este bine ce fac?”, ci „Mă ajută să scap acum de tensiune?”. Astfel, se instalează o formă de robotizare internă: plăcerea compulsivă devine soluție unică pentru orice disconfort.
În plan clinic, pacientul pare lucid, dar nu mai are acces la o perspectivă etică. Funcția de observator interior e suspendată. Nu mai suferă pentru ce face, ci doar pentru faptul că nu mai funcționează cum vrea.
- Exteriorizarea: disocierea și normalizarea cruzimii (Zimbardo & Arendt)
Ultimul strat este cel în care răul interior devine manifestare în exterior, fără conflict intern. Cruzimea nu mai este trăită ca imorală, ci ca inevitabilă. Hannah Arendt numea asta „banalitatea răului”: lipsa reflecției morale, înlocuită cu obediență față de context sau impuls.
Philip Zimbardo arată cum, în lipsa responsabilizării, oameni obișnuiți pot comite acte inumane. Nu pentru că sunt malefici, ci pentru că nu mai folosesc funcția gândirii în plan intern. Nu se mai întreabă cine sunt în ceea ce fac?
În cabinet, întâlnim uneori persoane care nu (mai) caută să se vindece, ci mai degrabă să fie lăsați să-și trăiască liber fanteziile. Nu mai caută sens, ci confirmare și validare. Atunci, terapia nu mai este un spațiu de transformare, ci un spațiu de susținere a formei.
În loc de concluzie: despre limite și luciditate
Răul interior nu este o emoție, nici un accident. Este o construcție psihică activă, o arhitectură de evitare care, cu timpul, exclude libertatea, iubirea, adevărul. Uneori, ca terapeuți, ajungem la marginea acestui sistem și trebuie să ne întrebăm: ”Ce putem face?” Putem determina un om să-și dorească să se schimbe? Vrea omul din fața noastră să se schimbe sau vrea să continue în același fel, dar la adăpost de consecințele faptelor sale?
Atunci, singura formă de grijă posibilă poate fi limita. Nu ca renunțare, ci ca act de luciditate etică. Pentru că răul, ales prea des, nu mai poate fi schimbat de nimeni, decât de cel care i-a făcut loc în sine.
Bibliografie:
– Frankl, V. (1946). Omul în căutarea sensului vieții.
– Jung, C. G. (1959). Aion: Researches into the Phenomenology of the Self.
– Arendt, H. (1963). Eichmann în Ierusalim. Raport despre banalitatea răului.
– Fromm, E. (1973). Sufletul omului între geniul binelui și al răului. București: Editura Trei.
– Peck, M. S. (1983). People of the Lie: The Hope for Healing Human Evil. New York: Simon & Schuster.
– Miller, A. (1981). Drama copilului dotat. București: Editura Curtea Veche.
– Zimbardo, P. (2007). The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil.
