Acul pendului se mişcă egal, ritmic.
Îl urmăresc cu privirea şi respiraţia…uneori mi se pare că mişcările sale devin asimetrice, ca şi cum nu s-ar hotărî să plece din partea în care este. Parcă ar vrea să mai stea, ori să prelungească momentul. Poate că nu-i place ce e în partea cealaltă. Acum, că a pornit, mişcarea îmi pare a fi mai puţin liniară, uşor boltită. Şi totuşi, o face. Grăbeşte ritmul, sau mi se pare? Acum se mişcă repede, tot mai repede, abia îl urmăresc şi brusc nu-l mai văd. Cele două părţi sunt una singură, iar mişcarea nu mai este orizontală, ci o vibraţie verticală.
Într-o parte este ceea ce vreau să văd, în cealaltă parte se afla ceea ce este. Sunt două realităţi diferite, opuse. Pe care o aleg? Mişcarea pendului este clipa pe care o extind rămânând pe muchia de hotar dintre soartă şi destin.
Într-o parte, îmi văd experienţele de viaţă care mi s-au întâmplat. Unele sunt triste şi apăsătoare, altele sunt poveşti frumoase, însă umbrite de nostalgia trecerii lor. Văd oameni care au venit şi au plecat fără să ştiu de ce, precum şi oameni care sunt fără să-i reţin. Văd situaţii de reuşită pentru care m-am străduit mult, înfrângeri neacceptate, dar şi roade culese cu uşurinţă. Văd planuri de viaţă în slujba obiectivelor stabilite, cauzalităţi liniare, dar şi răsturnări bruşte de situaţie, urmate de schimbări radicale.
În cealaltă parte, nu văd nimic, dar ştiu ce este acolo. Sunt situaţiile pe care le-am considerat nedrepte şi ostile, sunt oamenii care m-au respins sau detestat fără drept de apel, sunt toate aspectele care nu îmi plac la mine şi peste care am tras cortina întunericului.
Aş vrea să opresc pendulul, mi se pare că le amestecă cu seninătate şi îmi strică viaţa, planurile. Şi totuşi eu sunt cea care i-a imprimat mişcarea perfect continuă, pentru că sunt parte din ea şi din fluxul ce creează punţi între cele două lumi. Îmi aleg experienţele de viaţă care să mă înveţe ceea ce am ales la un moment dat să nu ştiu. Cunosc oamenii care mă conduc spre ceea ce am lăsat uitat sau nedezvoltat în mine. Mi se întâmplă situaţiile în care aflu cine sunt în realitate şi ce pot cu adevărat.
Soarta îmi este profesorul meu interior, adaptat caracteristicilor mele. Îmi predă cu blândeţe, dacă decid să-i accept lecţiile. Aş vrea să fiu mereu un astfel de elev, dar nu sunt, aşa că profesorul este nevoit să-mi predea altfel. Aşa apar lecţiile dure şi neînduplecate, fără putinţă de negociere. Deh, mi-ar place să spun că cel puţin atunci înţeleg necesitatea învăţării sau acceptării, dar când alerg cu toată viteza şi forţa într-o direcţie, nu mă opresc să văd ce ar putea fi în sensul opus. Este momentul în care profesorul meu calm şi imperturbabil îmi oglindeşte reacţia cu o forţă similară, iar impactul este atât de puternic încât eul îşi pierde coeziunea şi se desface în fragmente. Abia acum, mintea îmi este receptivă şi dornică să primească informaţia.
Fiecare lecţie pe care mi-o însuşesc, mai uşor sau mai greu, îmi prelungeşte şederea în cealaltă parte, unde viaţa îmi devine destinul pe care îl accept necondiţionat şi venindu-i în întâmpinare în acelaşi timp. E un paradox, însă aici nu există contradicţie între contrarii, ci unitate deplină între sensuri doar aparent opuse, ce curg unele dintr-altele şi se împletesc urcând spre întregimea fiinţei. Ceea ce în soartă este o experienţă de viaţă nefericită, aici, în destin este ajutorul primit pentru a accede la următoarea treaptă de evoluţie, ajungând tot mai aproape de împlinirea potenţialului interior şi implicit a celui universal din care suntem parte integrantă.
Jung spunea că suntem atraşi de soartă către destinul spre care refuzăm să mergem cu fruntea sus. Ne construim scenarii de viaţă fundamentate pe mecanisme de apărare. Cum ar putea aşa ceva să funcţioneze? Însă alternativa de a naviga după harta interioară, cea în care sunt înscrise adevărurile noastre, ne împovărează cu o libertate atât de copleşitoare, încât limitele par să aducă un plus de siguranţă pe o mare de incertitudine.
Si totuşi…alegerea nu o facem între soartă şi destin, pentru că trecerea de la una la cealaltă este un mecanism de reglare şi armonizare supus legilor universului, ci între a învăţa acceptarea necondiţionată şi a creşte în ea, acum sau mai târziu. Această alegere ne aparţine nouă. Precum şi consecinţele ei.
